Aproape

Ani de zile am crezut că dragostea poate fi și (doar) un gând bun. Nu. Dragostea este Prezență.

Reclame

Trubaduri

Afară încă se aude, timid, ce-i drept, concertul-miracol al greierilor. Îmi place să cred că ei sunt ultimii trubaduri ai poveștilor calde rămase nescrise în cartea iubirilor/anotimpurilor. Îi salut, la rându-mi, din fața ferestrei, ca și cum n-aș ști că e concertul lor de rămas bun.

In – out

În interiorul bisericii n-am auzit decât aerul condiționat care sufla strident peste oamenii subțirel îmbrăcați, dornici în fapt de căldură.

În curtea mânăstirii am auzit petale de roze cântând. O liturghie cuminte, decentă, a tuturor cuvintelor neșoptite la timp.

Parcurs

Pe parcurs înveți din greșeli. Iar uneori reușești chiar să nu mai greșești. Sau nu la fel de mult precum înainte. Înveți că dragostea nu e un bibelou de așezat în spatele unei vitrine pe care o mai speli, din când în când, cu soluție pentru geamuri, doar ca să se vadă mai bine. Înveți că dragostea nu e nici măcar un instrument gen forfecuță pentru unghii, instrument pe care-l scoți, periodic, din sertar, îl folosești și apoi îl arunci grăbit înapoi și, eventual, când se tocește, te-ndrepți spre un alt instrument ori spre un alt sertar.

Desigur, înveți să apreciezi sentimentul cald și gândul sincer bun îndreptate spre tine. Înveți și să te depărtezi de oamenii care ți-au fost alături doar pentru un timp, cât le-ai fost de trebuință. Înveți să accepți regretele, să trăiești cu ele, apoi să le digeri și, în timp, să le asimilezi, alegând să mergi mai departe. Închizând uși care scârțâie, nefiind unse cu mirul blândeții ori al tandreții și deschizând inima către ochii cuminți și-ncrezători ai celui care și-a pus dragul și încrederea, la rându-i, în tine.

Pe parcurs înveți să nu te mai gândești la trecut și la dezamăgirile pe care acesta ți le-a adus sau pe care chiar tu le-ai provocat. Înveți să nu mai scrii/oftezi/tânjești după ceea ce a fost și nu mai este ori după ceea ce ai crezut tu că a fost și nu mai este și alegi să trăiești alături de omul care preferă să riște și să-ți spună răspicat un adevăr care doare, în detrimentul unei tăceri dulcegi care ascunde în fapt o teribilă nepăsare.

Pe parcurs înveți și să râzi împreună cu prietenul care râde cu tine, nu doar să plângi alături de cel care poate plânge cu tine.

P.S. Off-topic: mie întotdeauna mi-au plăcut blondele 😉

Back to life

De multe ori trăim conform impresiilor/percepțiilor proprii. Ne trezim construind repetat castele din vise ori iluzii și ne mirăm atunci când se prăbușesc sub povara grea a realității. Care, de cele mai multe ori, e foarte diferită de impresia noastră de moment, de zi, de lună ori de ani.

Pilulele sunt bune pentru perioade scurte de timp. Însă (ne) amorțesc simțurile. Le îneacă, le mistuie, le topesc în vid. Odată cu renunțarea la adjuvant, reîncepi a simți. Totul. Cu bunele și relele lui. Pe care, treptat, înțelegi să le gestionezi folosind deopotrivă mintea și sufletul. Numai așa însă, acceptând și digerând conștient cele (ne)întâmplate, te reîntorci la ceea ce înseamnă, de fapt, viață.

Genul acesta de melodie este off-topic. Așa a fost întotdeauna. Nu-i putem nega, însă, frumusețea, nu?