Binele

De ce ne place să facem bine? Pentru că așa e corect, frumos, cinstit, potrivit? Pentru că e izbăvitor, înduioșător? Pentru că ne pasă? Pentru că așa scrie în carte? Sau pentru că ne-am obișnuit să credem că faptele bune aduc, mai rapid, mântuiri? Alegem mereu ‘subiectul’ grijii noastre. Normal, nu? Doar n-o să salvăm noi ‘lumea’. Uneori, nici pe noi nu ne putem salva/îngriji/liniști. Apoi, facem pomeni. Știm clar că toți cei plecați nu mănâncă. Ne îndulcim dorul de ei cu așa zisa datorie-mplinită. Așa e cutuma, așa practicăm. Alegem și atunci. Ne-ndreptăm uneori spre cel mai în nevoie, alteori spre primul apropiat, pentru că ‘celălalt’ e mai greu de găsit. Ascultăm povești grele care ne-nmoaie sufletul. Ne place să ne considerăm salvatori, binefăcători. Greșit. Uneori suntem doar mercenari ai propriului suflet. Bunăoară, de când bătrânul din colț, cel cu chiștoacele, mi-a povestit de periplul englezesc, s-a rupt vraja. Cafeaua-mpreună nu mai are același gust, iar ajutorul meu pare forțat și oferit cu-ndoială. Poate că rolul meu, de potențial mic salvator, s-a-ncheiat, iar vanitatea, orgoliul (?) își strigă nevoia de biruință.

Când oferi ceva, orice, fă-o din toată inima! Fără motiv, analiză sau scheme mixte spre așa-zis consecințe. Fă-o doar pentru celălalt. Sau n-o mai face deloc. E mai corect.

Adolescentin

Sigur că am iubit și eu, adolescentă fiind. Una dintre ‘marile iubiri’ era brunetul de la Modern Talking. Am crescut cu muzica lor, le știam versurile pe dinafară și nu de puține ori dădeam adevărate concerte vecinilor sau…copacilor, în preumblările mele prin pădurici. Astă-noapte am visat un concert cu cei doi, așa cum erau ei în prea-tinerețile (lor și ale) mele. Surpriza a fost când dl Anders mi-a strâns mâna drept salut și mi-a cântat melodia preferată. De unde acest vis? Poate pentru că se apropie luna mai când toate se reîntorc, într-un fel sau altul, la rădăcini.

Flori pentru inimă

Sunt zile în care ți se umple inima de bucurie când descui ușa și găsești pe birou o vază cu flori, lalele și narcise albe, preferatele tale. Zâmbești, mulțumești și te-ntrebi ce ai făcut tu ca să meriți asta? Îți amintești doar că ai șters, la un moment dat, o lacrimă pe un obraz neluat în seamă de alții, nimic mai mult. Iar pentru acel gest primești continuu zâmbete-n dar, în cele mai încruntate dimineți.

Interes

Toți urmărim câte un interes. Într-un fel sau altul. Să lăsăm ipocrizia deoparte. Uneori ne place să fim adulați, alteori ne-ncântă să ni se recunoască fapta/valoarea/până și bunătatea, chiar dacă noi mustim a lehamite prin adâncuri. Am vrea să fim de neînlocuit pentru unii, ori să ne știm la bun adăpost vis-a-vis de alții – guri rele umplute cu bârfă iute-dulceagă. Prietenii ne caută pentru câte o nevoie de ostoit, cunoștințele dau telefon doar când știu că e rost de ceva de primit. Până și duhovnicul vine-nspre noi cu un scop, îl trimite mănăstirea ‘să culeagă folos’. Câteodată rămânem uimiți privind direct în ochi un om prieten ori un om sfânt și descoperim că e doar…om, asemenea nouă. Și că se pliază (și el), omenește, conjuncturii, după cum îi este mai bine. Mi-a fost întotdeauna teamă de momentul acela-n care n-o să mai văd nimic privind într-un om. Tratatele, cărțile spun că vedem în celălalt doar ce avem (ținem) în noi și că, prin urmare, atunci când nu suntem capabili a vedea nimic înseamnă că nici noi nu (mai) avem nimic înlăuntrul nostru. Se poate. Dar însingurarea acelui moment rămâne aceeași, indiferent de concluziile cărții.

Zâmbind

Cel mai frumos gând e cel care primește drept răspuns zâmbetul interlocutorului. Descrețirea frunții nu e o ‘treabă’ banală, la îndemâna oricui. Cei care aduc zâmbetul sunt adevărate comori ale lumii, adevărate călăuze prin cotloanele aspre ori tocite ale încruntărilor noastre. Să le mulțumim, măcar în gând, celor care ne fac să zâmbim. Ei nu sunt clovni, ci buni însoțitori pe drumul spinos al nerătăcirii.